Cum erau căsătoriile românești din perioada interbelică

Românii au transformat dintotdeauna nunta într-un eveniment care atrăgea implicarea întregii comunități locale din care făceau parte, fiind considerate încă din cele mai vechi timpuri un fel de celebrări ale bunăstării. În perioada interbelică, una dintre cele mai faste pentru poporul nostru pe plan istoric și economic, nunțile erau transformate în veritabile spectacole de obiceiuri şi tradiţii. În orașele importante, dar şi în mahalaua oraşelor respective, nunţile durau trei zile şi trei nopţi, însă în familiile cu un statut social înalt, petrecerea dura o singură zi.

Ca și în zilele noastre, darul de nuntă era menit pentru a ajuta proaspătul cuplu căsătorit să facă primii pași în viață, să zicem. La țară se ofereau în special grâne, animale (vaci, păsări, porci n.red.) în timp ce cadourile de la nunțile de oraș erau de alt tip, în bani, veselă și alte obiecte decorative, dar care prezentau și o oarecare utilitate în noua casă a tinerilor miri.

Tradiția satului românesc zice că mireasa trebuia să vină cu “lada de zestre” la noua casă, lada conținând o plapumă, perne, cuverturi etc. Mirele avea casa ridicată în cele mai multe cazuri, primind ajutor din partea tinerei sale soții pentru a o termina (cu ajutorul vecinilor și a rudelor, desigur n.red.), desăvârșind astfel începutul căsniciei.

Vârsta căsătoriei era total diferită față de cea de acum. Dacă astăzi tinerii așteaptă cât mai mult până să facă marele pas, în perioada interbelică domnișoarele, în special, se căsătoreau la vârste mult mai fragede, începând cu vârsta de 12-13 ani, iar băieţii de la 17-18. Dealtfel, recensământul din 1930 arată că în mediul rural 61,1% din totalul locuitorilor de peste 13 ani erau căsătoriţi, iar în mediul urban – 50,6%.

De regulă, fetele de la ţară erau deja căsătorite la 14-15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultăţii (21-22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1-2 copii.

Conform celor de la Epoch Times, mariajul era precedat de cunoaşterea tinerilor (peţitul), după care părinţii conveneau asupra averii (dotei). Acestui obicei îi urma logodna propriu-zisă, care dura trei-patru săptămâni, apoi fiind programată căsătoria civilă şi religioasă, şi, finalmente, nunta. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în cadrul elitelor nunta se încheia într-o singură zi.

Un detaliu interesant îl reprezintă alianțele matrimoniale, care erau – de regulă – înfăptuite între tineri proveniți din medii similare, dacă nu chiar identice. Era considerată o veritabilă dramă căsătoria dintre o fată de la țară și un avocat de la oraș, de exemplu, pentru familia avocatului. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite.

Un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. În 1931 era în vigoare Legea pentru căsătoria militarilor.

Potrivit documentului, militarii se puteau căsători numai la 25 de ani şi numai având consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară. Pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare).

Reguli privind căsătoria existau şi în cazul preoţilor. Aceştia îşi puteau lega destinele numai cu aprobarea Episcopiei şi se căsătoreau doar cu fete din familii înstărite şi cu conduită morală.

Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze.

Certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale. De asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

După cum putem observa, nunțile românești din perioada interbelică reprezentau evenimente de importanță socială și economică, accentul fiind deseori pus pe avuție, în detrimentul sentimentelor, iar acest lucru rezultă și din obligațiile de ordin financiar pe care mirii și familiile lor trebuiau să le respecte.

Vom continua prezentarea tradițiilor, a obiceiurilor și a regulilor tipice căsătoriei la românii din urmă cu aproximativ un secol în săptămânile următoare.