Despre tori, kami, uchikake și, în general, particularitățile nunților tradiționale japoneze

În Japonia, nunta este mai mult decât un eveniment încărcat cu emoție și culoare, pentru că niponii – o știm cu toții – obișnuiesc să facă totul la alt nivel comparativ cu celelalte popoare. Ne-am gândit că ar prinde bine o călătorie virtuală în universul tradițiilor de nuntă japoneze, ca să ne bucurăm sufletul cu informații fascinante și ca să nu ne mirăm prea tare de ce am putea găsi odată ajunși fizic la Tokyo.

Oameni extrem de practici, japonezii au un ceremonial religios extrem de scurt, să-i zicem, cu o durată de maximum treizeci de minute. Și dacă asta vi se pare incredibil, dacă ne raportăm la tradițiile noastre, vă informăm că petrecerea ce urmează unei căsătorii în Japonia nu durează niciodată mai mult de trei ore. Imaginați-vă ce costuri reduse implică asta, plus organizarea în sine a evenimentului, cu mult mai facilă decât în cazul românilor.

Șintoismul (sau simplu, Shinto n.red.) este religia tradițională a Japoniei și o fostă religie de stat a țării. Ceremoniile religioase de căsătorie se fac în stil Shinto, puternic axate pe elementele naturii, care au rolul de a sugera puritate și eternitate. Nunta japoneză tradițională are loc la izvoare Shinto, unde sunt amenajate porți, numite “tori”, sub care are loc unirea simbolică a celor doi îndrăgostiți. Aceste porți, asemănătoare cu porțile de lemn din Maramureș, adăpostesc spirite numite “kami”, ce simbolizează căsătoria, căsnicia și fertilitatea.

Vestimentația e foarte importantă în cazul căsătoriilor japoneze, întrucât se pune un puternic accent pe istorie. Bărbații poartă costume de samurai, în timp ce miresele se îmbracă într-un fel de kimono alb. Veți înțelege de ce… și nu, nu are legătură cu puritatea miresei, ci strict cu ritualul tipic din ziua nunții.
Atunci, mireasa intră în casa mirelui îmbrăcată în rochie albă pentru momentul simbolic al părăsirii casei părinteşti. Este semnul despărţirii de părinţii săi, pentru că albul reprezintă pentru japonezi culoarea doliului.

Mireasa japoneză îşi face apariţia apoi la templu, purtată de rude și apropiați și îmbrăcată cu costumul tradiţional. Mireasa se schimbă de mai multe ori pe parcursul nunţii, fapt care aminteşte de vechiul obicei când mireasa se îmbrăca în chimono alb la început și se schimba apoi într-unul colorat, de obicei roşu, fiind considerat un atribut feminin. Kimono-ul alb e esențial, fiind numit shiromaku (în traducere, alb-pur n.red.), cu care apare în faţa altarului şintoist.

Peste acesta poartă uchikake – kimonoul exterior, care este mai lung decât unul normal, nu se leagă cu obi şi poate avea trenă vătuită. Este o ţesătură din mătase, de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur sau argint. Este încărcat cu modele brodate cu flori de pini, pruni, crini, piersici – ca simbol al căsniciei fericite – sau diverse peisaje şi motive din natură.

Mireasa trebuie să umble lent pe drumul spre templu, deoarece i se fac tot felul de şicane pentru a o face să înţeleagă faptul că din momentul în care păşeşte pe noul drum al căsniciei, viaţa ei urmează să fie plină de dificultăţi.

Ceremonialul religios şintoist – shinzen kekkonshiki – are loc în faţa altarului, unde mirii sunt purificaţi de către preotul – kanushi – care proclamă căsătoria în faţa zeilor. Rosteşte o rugăciune – norito – în timp ce mirii stau faţă în faţă cu peţitorii pe o platformă din tatami, având în spate un paravan rabatabil aurit. Urmează apoi san-san-kudo, schimbul ceşcuţelor de sake, ce reprezintă hotărârea de unire pe viaţă, în urma căruia cei doi sunt consideraţi soţi în mod oficial. După schimbul de inele, soții rostesc un jurământ personal și… gata. Ceremonia religioasă s-a încheiat oficial.

Mireasa îşi schimbă apoi kimonoul odată cu începerea petrecerii, găzduită uneori de casa unuia dintre socri, nunta reprezentând un bun prilej pentru ca familiile celor doi miri să se unească și ele. Uchikake-ul va fi înlocuit de un furisode – un kimono din mătase ce se distinge prin mânecile lungi.