Călătorie în trecut: cum erau nunțile românești de altădată

Trăim vremuri în care nunta poate fi privită și ca o afacere, serviciile specificeoferite de firme specializate fiind la mare căutare. Totuși, lucrurile nu au stat mereu așa. În secolul trecut, căsătoria dintre doi tineri reprezenta cel mai fericit moment la care participa cu entuziasm întreaga comunitate din care făcea parte cuplul respectiv.

Astăzi, nunta în România urbană şi rurală deopotrivă înseamnă reguli şi obligaţii impuse de tradiţii care nu ne aparţin, împrumutate multe dintre ele de peste ocean. În urmă cu un secol, căsătoria dintre doi tineri angrena tot satul. Absenţa de la marea masă atrăgea de la sine oprobriu general, iar respectivul nu mai avea zile bune în comunitate. Aveau permisiunea să nu-i conducă pe miri spre o nouă viaţă doar cei bolnavi sau în doliu.

Prima etapă în organizarea unei nunți era Stărostia. Nunta tradiţională românească dura mai ceva ca în poveşti. Odată anunţată veste că doi tineri s-au înţeles să formeze un cuplu, fiecare membru al comunităţii îşi lua rolul în serios. Primul pas, cererea în căsătorie (stărostia sau peţitul) fără de care nunta nu se putea finaliza. Era de datoria mirelui să-şi găsească cei mai destoinici bărbaţi din localitate, oameni bine văzuţi, dar mai ales pricepuţi în ale vorbelor.

Peţitorul principal se numea staroste sau vornic şi era cel care conducea întreg ceremonialul. Principala lui calitate era darul oratoriei şi al improvizaţiei. Prin vorbă, trebuia să fie în stare să-l convingă pe tatăl viitoarei mirese să accepte să dea fata pentru măritat.

Îmbrăcat în haine de sărbătoare, călare pe cal şi neapărat cu plosca plină cu rachiu, mergea la părinţii fetei. Spectacolul îmbunării părinţilor începea încă din poarta casei. Dacă părinţii fetei acceptau cererea în căsătorie, atunci plosca era destupată şi începea ”cinstea”, de fapt prima petrecere dintr-un lung şir care avea să vină.

Urma apoi Așezatul, cea de-a doua etapă, la fel de importantă ca peţitul, când cei doi tineri anunţau oficial că formează un cuplu. În fapt, părinţii fetei o încredinţau viitorului soţ în faţa unui preot şi a bătrânului satului. Evenimentul se petrecea în curtea socrilor mici. Preotul le explica tinerilor că această nouă etapă din vaţa lor nu va dura un moment, ci întreaga viaţă şi va atrage după sine greutăţi şi responsabilităţi.

Odată ce tinerii îşi dădeau acceptul şi confirmau că au înţeles să se respecte reciproc până la finalul vieţii, avea loc un ritual care diferea de la o zonă la alta. În general se ţinea o slujbă, se rostea rugăciunea ”Tatăl nostru”, iar viitorii miri primeau inelele de logodnă care erau înmânate de către preot.

Apoi urma petrecerea la care participau membrii de vază ai comunităţii, dar şi sătenii. Logodna era un fel de testare a viitorului ginere. Nu dura mult, doar câteva luni, dar în acest timp bărbatul trebuia să dea dovadă că este apt să aibă grijă de femeia aleasă. Dacă nu se ridica la pretenţiile socrilor mici, fata avea dreptul să aleagă un alt tânăr mult mai destoinic, fără să-şi atragă dispreţul din partea comunităţii din care făcea parte.

Nu au intrat tradițiile în sac cu Așezatul, însă. Organizarea unei nunți tradiționale românești implica o sumedenie de pași ce trebuiau făcuți fie de mire, fie de mireasă, iar comunitatea locală era implicată în întreg procesul, trup și suflet.

Vom reveni în zilele următoare cu partea a doua a prezentării celor mai importante tradiții românești de nuntă din secolul trecut. Țineți aproape!