CĂLĂTORIE ÎN TRECUT: CUM ERAU NUNȚILE ROMÂNEȘTI DE ALTĂDATĂ (II)

A venit timpul, așa cum vă anunțam în articolele precedente, să continuăm periplul în universul fermecător al tradițiilor românești de nuntă de la începutul secolului trecut. După cum vă povesteam, în secolul trecut, căsătoria dintre doi tineri reprezenta cel mai fericit moment la care participa cu entuziasm întreaga comunitate din care făcea parte cuplul respectiv.

După Pețit și Așezat, se stabileau părinții spirituali ai celor doi miri, cunoscuți ca și nași, care pe vremuri nu aveau deloc un rol decorativ, ba din contră.

Nașii erau chiar mai mari în ”rang” decât părinţii biologici ai tinerilor în conformitate cu tradițiile vremii.

Invitaţia la nuntă era, de asemenea, un moment important în viața celor doi viitori miri. Din partea fetei plecau prin sat vestitoarele – domnişoarele de onoare – fete tinere, neprihănite, alese cu atenţie de mireasă, iar din partea bărbatului erau desemnaţi vorniceii.

Toţi mergeau din casă în casă şi chemau oamenii la nuntă, vinerea, de la primele ore ale dimineţii.

Se începea de la oamenii de vază ai localităţii, dar nici sărmanii nu erau uitaţi, pentru că absolut întreaga comunitate participa la o nuntă organizată ca la carte, iar refuzul nejutificat al oricărui invitat la nuntă nu era văzut cu ochi buni în comunitatea locală.

Invitațiile la nuntă se făceau prin intermediul chemătorilor, tineri care purtau floare albă la pălărie şi un toiag (brad în unele zone) împodobit cu panglici colorate şi flori. Evident, plosca plină cu vin era nelipsită, acest recipient tradiţional fiind un fel de pecete. Simplul fapt că ai băut din plosca oferită de miri însemna că ai acceptat invitaţia la nuntă.

Invitaţia era orală, în versuri de multe ori, iar chemătorii aveau neapărat darul oratoriei.

Iată un cântec tradițional de chemare la nuntă, cel mai popular în rândul românilor din mediul rural:

”Mirele nostru vestit
Azi prin mine v-a poftit
Să faceţi o cale
Pân’ la curtea dumisale,
La un scaun de odihnă
Şi un pahar de băutură
Şi mai multă voie bună
Eu sunt sol împărătesc
La curtea lui vă poftesc
Şi dacă mi-ţi asculta
Cuşma din cap mi-oi lua
Pân’ la pământ m-oi pleca,
Dumneavoastră m-oi ruga
Să faceţi bine să veniţi
Dară să nu bănuiţi”

Zestrea a reprezentat mereu un element cheie pentru nuntă. Pentru ca mireasa să pornească bine în noua sa viaţă nu se putea să părăsească locuinţa părintească fără zestre.

Pentru dotă se pregătea un car special în care erau încărcate absolut toate bunurile oferite de părinţi fetei.

Muzeul ”Gravor Gabriel Popescu” din Vulcana Pandele (judeţul Dâmboviţa) a publicat pe contul ofical de Facebook un document original în care era trecută zestrea miresei.

De la pământuri până la ultima batistă ţesută în casă, totul era trecut cu mare atenţie de către părinţii fetei în actul care dovedea averea cu care tânăra fusese înzestrată.

Abia așteptăm să continuăm călătoria noastră în universul tradițiilor de nuntă românești. În zilele următoare vom reveni cu prezentarea detaliilor despre modul în care petreceau românii la nunță, fără să neglijăm și părăsirea căminului părintesc de către mireasă.